Astăzi o să vă scriu o poveste, dar una adevărată, cu un final necunoscut, trist, dureros,
Auschwitz 1940-1945.
Haosul urban al Madridului, clădirile noi, înalte, oamenii grăbiți și zgomotul citadin, ascund până în luna octombrie o valoroasă expoziție.Cel mai dur episod al umanității este prezentat contemporaneității. Pentru mine acest muzeu a fost cea mai dură lecție de istorie, de viață, de putere.
Lumina puternică a soarelui de vară s-a stins, edificiile s-au șters, oamenii au amuțit. S-a făcut frig și întuneric, în camera în care mă aflam erau bucăți înalte de beton, un gard dur și înfricoșător. M-au trecut toți fiorii, în mijloc era un pantof de damă. Rupt și prăfuit, pantoful care a fost cândva purtat pe străzi pavate, astăzi povestea cea mai dureroasă călătorie a sa. A călătorit prin timp ca să ne amintească faptul că suntem datori.
Respir greu, nu am putere să fotografiez, am decis să păstrez această imagine vie, în amintire, am decis să nu uit acel roșu aprins, acel toc, acele betoane înalte, acele sentimente de datorie veșnică pentru omenire.
Continui să merg, e încă frig. Chipurile înghețate în fotografie, sunt astăzi lectia noastră. Femei, bărbați, copii, toți sunt parcă unul singur. Un portret al confuziei, al necunoscutului, cel care avea să devină crudul adevăr al omenirii. Mă opresc, chipurile copiilor neseparați încă de părinți, o zi cu soare în care puteau merge la școală, acea zi a fost momentul în care s-au desprins de tot ce însemnase viața lor până atunci. Într-un colț, o altă imagine, o mare de oameni îmbrăcați de iarnă, bărbați cu paltoane, femei cu batice și ea, femeia care mestecă o bucată de pâine pe care reușise să o ascundă, momentul în care ea încă nu știa că poate fi ultima ei mâncare...
Oftez greu, ce poate să mai urmeze? Îmi doream să văd cât mai mult, dar în același timp simțeam că nu mai pot, nu pot să cred, nu vreau să accept acest trecut dureros pe care oamenii l-au oferit...oamenilor. Când credeam că nimic nu mă poate face să-mi fie mai rău, un perete mare de lemn și o fereastră îmi apar în față, lagărul. Speram să fie o reconstituire, dar nu, originalul, fragment al existenței oamenilor care munceau până la epuizare. Trăiau ca să nu moară, dar mureau trăind.
Îmi continui vizita, obiectele lor erau peste tot, ce aveau ei rămânea în urmă, bagaje, haine, bijuterii, tablouri, cărți. Drumul în sine a fost un prim contact cu realitatea crudă. Sute de oameni într-un vagon, țipete de disperare și doar împușcături drept răspuns. Pe fundal se auzeu mărturiile supraviețuitorilor, ei ne povestesc astăzi istoria, ei ne învață să nu o repetăm.
Ca în toate poveștile, drumul spre centru este cel mai greu, dar după lacrimi silențioase și oftat, ajung în fața a ceea ce astăzi se numește ,,Inima AUSCHWITZului”.
O felicitare în formă de inimă pe care au semnat-o 19 femei pentru ziua lui Fania Fainer, o dovadă vie că pentru a supraviețui într-un loc atât de sumbru trebuia să speri, să riști, să nu te oprești.
Cum să ai putere într-o lume care ți-a luat tot ce aveai mai de preț? Cum să poți să-ți continui drumul fără familie, fără zâmbetul copiilor dimineața, fără iubire? Așa cum a făcut și Zdenka Fantlová, cea care a crezut în dragostea adevărată, cea care nu și-a abandonat drumul.Inelul ei de metal, promisiunea pe care a păstrat-o, curajul au salvat-o. Multe femei își ascundeau verighetele sub limbă, ajungeau să fie bătute și omorâte pentru asta, dar ea a avut noroc. A supraviețuit după Holocaust, a scăpat datorită inelului improvizat pe care îl primise atunci când se afla în lagăr, promisiunea care a făcut-o să lupte, să nu se oprească. Inelul speranței a rămas astăzi un izvor istoric din muzee, iar Zdenka Fantlová a povestit ani de-a rândul despre steaua ei norocoasă. Povestea ei, dar și alte povești se spun astăzi din vitrine, acolo unde lângă pozele de familie, stau așezate inele-jurăminte de curaj, putere și iubire.
Pe fundalul acestei sumbre povești se aude muzică eternă, iar partiturile dintr-o altă vitrină amintesc de cei care au cântat la Auschwitz, dar el nu i-a putut auzi. Siegfried Fedrid, un austriac care s-a născut surd, dar faptele sale au fost auzite dincolo de veacuri.
Atunci când a fost transportat în condiții metorologice grele, avea o pătură pe care am putut să o văd expusă, dar el nu s-a acoperit pe sine, ci pe toți cei care erau transportați împreună cu el.
Ce a rămas în urmă?
Un pantof de copil cu tot cu șosetă, un simbol al trecerii timpului, o dovadă a iluziei de a mai trăi o zi.
Oamenii care au scăpat din filele acestei povești au primit ajutor, dar traumele psihologice au fost mult prea puternice. La scurt timp de la eliberare, oamenii nu puteau digera mai mult de trei linguri de supă pe zi, își ascundeau bucăți de pâine sub pernă pentru a fi pregătiți în cazul în care răul avea să se întoarcă. Astăzi avem nenumărate cărți, declarații, imagini, obiecte carbonizate pentru a ascunde fapte, iar supraviețuitorii, cei care nu au mai găsit nimic din ce au lăsat în urmă, ei s-au refugiat în alte țări, dar ne-au povestit adevărul, ne-au lăsat o zestre pe care noi astăzi trebuie să o cunoaștem.
Dacă ei au putut, noi trebuie doar să vrem, să ne dorim să povestim adevărul, de ieri, de azi, de mâine...
