De câteva nopți nu pot să dorm, încă sunt în sesiune, mi-e dor de mirosul de cafea și de poveștile radiofonice. Madridul meu e zbuciumat de un vânt puternic și rece, iar eu sunt captivă în mansarda de unde pot vedea cromatica nebună a apusurilor citadine. Să vină cineva să mă răpească, să vină să-i povestesc despre cât de mult am crezut în visul realității de astăzi. Vă spun, vă spun cum a început totul...
Studentă în anul I, alergam între două facultăți, sesiune dublă, prezentări, proiecte, premii și ceaiuri solitare în sufrageria învăluită în parfumul lumânărilor. Mi-am dorit să mă întorc în universul citadin al Madridului pe care l-am gustat în urmă cu aproape doisprezece ani. Da, aveam opt ani când primul meu zbor cu avionul mi-a purtat sufletul spre noaptea orașului care mă speria prin libertate. Eram un copil cu ochi de miere, un suflet fugit
dintr-un oraș micuț de sub munte, un copil care a visat pentru prima dată într-o metropolă. M-am întors la paisprezece ani, dar eram departe de Madrid, parcă era o altă lume, mai mică, la malul mării. Atunci, când valurile se izbeau de țărm am îndrăznit să visez din nou același vis, Mi-am dorit să mă întorc aici, în orașul cu apus de foc .
Tu, Madrid, acum am înțeles că tu ai fost prima mea iubire. Te-am cunoscut cu inocență în copilărie, te-am plâns cu dor la malul mării în adolescență, iar acum m-am regăsit cu tine în tinerețe. Am luptat pentru ca iubirea noastră să nu fie una la distanță, dar acum mă tem că visul meu se apropie de epilog.
Sunt studentă în anul al II-lea, două facultăți, Sociologie și Psihologie, anul acesta am fost și voi mai fi pentru câteva luni între două lumi. Am terminat prima sesiune în limba spaniolă, acum am început a doua sesiune în română, iar în februarie mă întorc acasă, pe plaiul românesc pentru a mai susține, evident, alte examene...în total, aproximativ doisprezece examene pe semestru, mult ceai de tei îndulcit cu miere, lacrimi și foi, multe foi reciclate. Nimic nou, această rutină studențească o cunoșteam prea bine, dar ceea ce a fost diferit anul acesta a fost faptul că am trăit un vis pentru care am luptat, deși nu am realizat până acum.
Duminica îmi place să mă plimb pe străzi pavate, să admir clădiri, să mă îmbrac în raze de soare. Duminica trecută a fost poveste, soare blând de primăvară în toiul iernii, Madridul meu îmbătat de lumina gălbuie care se oglindea în fiecare fereastră a clădirilor povestitoare și eu, visătoare pe străzile pavate. Mă plimbam și sorbeam fiecare privire, fiecare zâmbet și fiecare pas. Mă uitam în jur și zâmbeam inconștient, trăiam ceea ce mult timp a fost un vis. Steagul Spaniei care flutura sub soare mi-a smuls o lacrimă, atât am putut să spun atunci: ,,Visul meu s-a îndeplinit!”, iar vocea chipului visător care mă privea cu încredere mi-a spus: ,,Pentru tot ceea ce trăiești astăzi ai luptat mult, nu e un cadou, e munca ta.” Acela a fost momentul în care am realizat tot ceea ce trăiesc de câteva luni, tot ceea ce simt, tot ceea ce s-a schimbat. În vară am ajuns în Madrid, eu, nouăsprezece ani, multe dorințe și emoții. Un zâmbet timid și confuz și o Bursă Erasmus care avea să mă facă să trăiesc cu intensitate momente de neuitat despre care astăzi scriu:
Am învățat să-mi împachetez dorințele și să mă urc în avion, am învățat ca a fi singur în noapte uneori e trist, e greu, dar liniștea te lasă să-ți asculți gândurile, să te cunoști pe tine.
Am învățat că lumea asta e mult mai mare decât îmi imaginasem, că e o clădire bătrână pe care eu o privesc de jos în sus pentru a ajunge în turnul înalt de unde pot privi tot ceea ce am creat.
Am învățat că apusul oferă momente de neuitat, dar că eu sunt fericită să privesc răsăritul.
Am înțeles că o cafea amară te poate face să scrii versuri și că niciodată lucrurile nu se petrec din întâmplare.
Am învățat să învăț în grădină și să ascult cântecul înțelept al păsărilor. Am înțeles că trebuie să am încredere și să lupt pentru ceea ce îmi doresc.
Am învățat că fiecare piatră ne spune o poveste, că la fiecare pas găsim câte un strop de cultură.
Am învățat să mă bucur de ploaie, să dansez și să fotografiez lumina difuză.
Am învățat că puterea e silențioasă ca morile de vânt ce nu sunt clintite de viscolul puternic.
Am învățat că oamenii nu sunt întâmplări, sunt ferestre deschise, vapoare în larg, ziduri de piatră.
Am învățat că un epilog nu te așteaptă, te surprinde și te poartă departe.
Douăzeci de ani împliniți departe m-au învățat să cred în visu-mi realitate, să lupt, să nu aștept, să plec departe, dar nu am uitat că mai întâi am învățat ca fiecare vis aduce și o nouă carte.
