De doisprezece ani timpul zace închis într-o cetate.
Drumul pavat, cetatea inifnită și inocența unui copil de opt ani. Eram o fetiță cu multe vise, purtam cățelul de pluș cu mine și învățasem să scriu poezii, iar la finalul ultimului vers desenam zidurile cetății care mă inspira. Am pierdut filele cu versuri, dar mi-au ramas imagini pe care le-am capturat în suflet. Au trecut doisprezece ani, m-am întors în Avila, dar timpul pare că nu există în acest orășel istoric al copilăriei mele.
Atemporal, învăluit în permanența mișcării citadine, dar discret și pictat în lacrimile ploii veșnice pe care nu o pot uita, Avila este vatra copilăriei mele, aici am locuit pentru prima dată îmbățișată de mama și de tata. Aici am învățat să fiu copil de părinți, aici m-am jucat și am cântat, aici a început și s-a terminat copilăria mea care a durat o jumătate de an de fericire, o sută optzeci de zile de inocență și iubire.
Am revenit în Avila după doisprezece ani, gânduri și amintiri, imagini capturate în suflet, locuri, oameni, momente, aici timpul zace închis în cetate, iar pentru mine Avila rămâne vatra copilăriei mele.
De doisprezece ani,
Timpul zace închis într-o cetate.
De doisprezece ani,
Timpul pictat pe ziduri lipsite de etate.
De doisprezece ani,
Timpul zace închis într-o cetate.
De doisprezece ani,
Timpul, explozie, urlet, pietate.
De doisprezece ani,
Timpul zace închis într-o cetate.
De doisprezece ani,
Timpul captiv în doisprezece versuri repetate.
(Alexandra-Valentina Ionică, martie 2019, De doispreze ani timpul zace închis într-o cetate, vol. Acvamarin)
Durante doce años el tiempo se ha cerrado en una fortaleza.
El camino pavado, la fortaleza fortificada y la inocencia de una niña de ocho años. Era una niña con muchos sueños, llevába el peluche conmigo, había aprendido a escribir poemas, y al final del último verso dibujaba las paredes de la ciudad que me inspiraban. Perdí las hojas con los versos, pero me quede con las imagenes que capturé en mi alma. Doce años han pasado, he regresado a Ávila, pero parece que no hay tiempo en este pequeño pueblo de mi infancia.
Atemporal, envuelto en el movimiento urbano, pero discreto y pintado en las lágrimas de la lluvia eterna que no puedo olvidar, Ávila es mi infancia, el lugar donde senti el primer abrazo de mi madre y mi padre. Aquí aprendí a ser hija de mis padres, aquí jugué y canté, aquí comenzo y acabo mi infancia, la que duró medio año de felicidad, ciento ochenta días de inocencia y amor.
Regresé a Ávila después de doce años, pensamientos y recuerdos, imágenes capturadas en el alma, lugares, personas, momentos, aquí el tiempo está cerrado en la muralla y, para mí, Ávila sigue siendo mi infancia.
Durante doce años,
El tiempo está cerrado en una fortaleza.
Durante doce años,
El tiempo pintado en viejos muros.
Durante doce años,
El tiempo está cerrado en una fortaleza.
Durante doce años,
Tiempo, explosión, rugido, piedad.
Durante doce años,
El tiempo está cerrado en una fortaleza.
Durante doce años,
Tiempo cautivo en doce versos repetidos.
(Alexandra-Valentina Ionică, martie 2019, Durante doce años el tiempo se ha cerrado en una fortaleza, vol. Aguamarin)