Am primit un mesaj foarte frumos de la o fostă elevă de-a mamei mele, mi-a spus că am făcut atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt și că iși aduce aminte de mine, atunci când am intrat pentru prima dată în clasa lor, aveam zece ani și eram foarte convinsă că o să devin profesoară, iar astăzi încă sunt.
Da, am 19 ani, am scris o carte, sunt studentă la două facultăți, în prezent beneficiez de o bursă Erasmus în Madrid, am făcut voluntariat în peste zece organizații și asociații, am avut mai multe funcții de conducere, am avut și job-uri plătie, dar am avut și viață. Mi-am trăit clipa în felul meu. Voluntariat în Berlin? Am sărit în Spree. Voluntriat in Viena? Am vorbit făra teama în fața a peste 1000 de persoane. Voluntariat...? Da, am făcut, am alergat, am pierdut autobuze, ștampile, hârtii, dar am câștigat timp, zâmbete și prieteni. Facultate...? O, da, cea mai bună decizie a vieții mele. A urma două facultăți în același timp poate să pară cea mai mare nebunie (este) dar îți oferă satisfacție (și muuuuulte lecturi), dar mie mi-a dat foarte multă încredere în mine. Atât de multă încredere încât la nici douăzeci de ani m-am urcat singură în primul avion și m-am oprit în Madrid, locuiesc singură într-un oraș în care acum două luni nu cunoșteam pe nimeni, iar astăzi încă încerc să mai rețin numele tuturor. Viață? Viața e o clipă trăită la infinit. Am învățat să mă bucur de fiecare secundă, să fac exact ceea ce simt și să nu am regrete, să zâmbesc sau să plâng, să alerg, să dansez, să iubesc, dar să nu mă opresc.
Dacă aș putea să-i ofer un sfat copilului de nouă ani care a zburat acum zece ani pentru prima data (ce coincidență) în Madrid, i-aș transmite să aibă RĂBDARE să devină adolescenta fericită care la paisprezece ani cânta cu prietenii pe plajă. Dacă ar fi în fața mea adolescenta de atunci i-aș spune să nu-i fie DOR, să se bucure de fiecare moment și să trăiască în prezent pentru că prezentul de atunci este viitorul de astăzi. Iar dacă aș putea să-mi spun acum ceva ar fi cu siguranță: ,,Să nu-ți fie frică”.
O clipă m-am oprit și am realizat că oricât de multe lucruri am reușit să duc la bun sfârșit mie mi-a fost îndotdeauna frică, dar de ce? De ceea ce urma, tot ceea ce venea după trebuia să fie mult mai bun, dar cine decide asta? Eu decid ca de acum să nu-mi mai fie frică. Am alergat în ploaie, am pierdut nopți cititnd, scriind, dansând, iubind, am plâns și am râs și o voi mai face, pentru că viața e fix despre asta, despre a deveni cea mai bună versiune a ta, despre soare, lună, mare, călătorie, lectură, iubire și multă, multă comunicare. Îmi plac oamenii, mă îndrăgostesc la fiecare pas de un zâmbet, o privire, un toc, o eșarfă sau chiar o pălărie, îmi plac oamenii care râd fără oprire, oamenii care vorbesc deschis, cei care citesc la metrou și îndrăgostiții care aleg de fiecare dată să se întâlnească fix sub geamul meu. Îmi plac călătoriile lungi cu trenul, iubesc să văd răsăritul și ador orașele pierdute în noapte. Iubesc să iubesc tot, iar de astăzi nu o să-mi mai fie frică de viață, de clipă.
Español:
No tengas miedo
Recibí un mensaje muy bonito de una ex alumna de mi madre, me dijo que yo hice muchas cosas en tan poco tiempo y que me recuerda cuando entré por primera vez en su clase, tenía diez años y estaba muy convencida de que me convertiría en profesora, y hoy sigo siendo.
Sí, tengo 19 años, he escrito un libro, soy estudiante en dos facultades, actualmente tengo una beca Erasmus en Madrid, fuy voluntario en más de diez organizaciones y asociaciones, he tenido varias posiciones principales, pero también tuve vida. Viví mi momento a mi manera. ¿Voluntariado en Berlín? Salté a Spree. Voluntario en Viena? Hablé sin miedo a más de 1000 personas. Voluntariado ...? Sí, lo hice, corrí, perdí autobuses, sellos, papeles, pero gané tiempo, sonrisas y amigos. Universidad ...? Oh sí, la mejor decisión de mi vida. Tener dos facultades al mismo tiempo puede parecer la mayor locura (lo es) pero te da satisfacción (y muuuuchas lecturas), pero me ha dado mucha confianza en mí. Con tanta confianza que tenía, subí, teniendo menos de veinte años, en el primer avión y me detuve en Madrid, viviendo sola en una ciudad donde no conocía a nadie hace dos meses, y ahora todavía intento aprender todos los nobres. La vida? La vida es un instante vivido hasta el infinito. He aprendido a disfrutar de cada segundo, a hacer exactamente lo que siento y a no arrepentirme, a sonreír o a llorar, a correr, a bailar, a amar, pero sin parar.
Si pudiera darle un consejo a la niña de nueve años que voló hace diez años por primera vez (qué casualidad) en Madrid le decía que debe tener PACIENCIA para convertirse en la adolescente de 14 años que bailaba con sus amigos en la playa. Si estuviera aquí aquella adolescente le aconsejaría que no debe tener DOR (echar de menos a algo, alguien) y vivir ahora porque el presente es el futuro de hoy. Y si me pudiera decir algo, a mi la de ahora, seguramente sería: "No tengas miedo".
Por un momento me detuve y me di cuenta de que no importaba cuántas cosas pudiera lograr, siempre tenía miedo, pero ¿por qué? Lo que siguió, todo lo que vino después debía ser mucho mejor, pero ¿quién lo decidió? Yo decido, de ahora en adelante ya no tendré miedo. Corrí bajo la lluvia, perdí noches leyendo, escribiendo, bailando, amando, llorando y riendo y quiero seguir haciéndolo, porque la vida es sobre eso, sobre ti, si tu el que debes convertirte en tu mejor versión, sobre el sol, sobre la luna, sobre el mar, sobre viajar, sobre leer, sobre amar y sobre mucha, mucha comunicación.
Amo a la gente, me enamoro de cada sonrisa, mirada, tacón, bufanda o incluso de un sombrero, me gusta la gente que ríe sin parar, la gente que habla abiertamente, la que lee el metro y los amantes que eligen siempre a reunirse bajo de mi ventana. Me gustan los viajes largos en tren, me encanta ver el amanecer y me encantan las ciudades perdidas en la noche. Me encanta amarlo todo, y desde hoy ya no tengo miedo a la vida ni al momento.