*El texto en español más abajo*
M-a cuprins o nostalgie matinală, îmi era dor să scriu și îmi va fi dor de Madrid. Dor, așa cum îți e dor de casă, pentru mine anul acesta aici, în Madrid, a fost ACASĂ. Îmi amintesc cum în urmă cu un an pe vremea asta deja știam că voi pleca prin programul Erasmus și în drum spre facultate, din M21, visam cu ochii deschiși la cum va fi viața mea ,,dincolo de graniță”. A fost cel mai greu, dar și cel mai frumos an din viața mea. Deși am mai fost plecată, niciodată nu a fost pentru un an și nu în Madrid, dar mi-am dorit să ajung aici încă din clasa a IX-a. Primul an de liceu l-am făcut în Spania, într-un superb oraș de la malul mării, locuiam cu părinții, nici plecarea și nici întoarcerea nu au fost decise de mine, dar cu siguranță mi-au schimbat viața. După acel an când a trebuit să învăț direct la școală o limbă pe care nu o cunoșteam nici măcar 10%, a trebuit să-mi fac prieteni noi, oameni pe care i-am reîntâlnit acum, după șase ani și pe care îi pot numi prieteni pe viață indiferent de miile de kilometrii, după tot ce am reușit în acel an, atunci când era mai frumos și trebuia să mă bucur de munca mea, ne-am întors în țara unde a fost nevoie să o iau de la capăt. Înainte să plec de acolo, mi-am pus o dorință pe malul mării, mi-am dorit, cu lacrimi în ochi, să mă înorc în Spania pe ,,picioarele mele” să pot decide eu cât stau și să-mi îndeplinesc visul până la capăt. Am ajuns în Madrid, la 19 ani, pe aeroport, seara, gata să-mi trăiesc visul, așa cum scriam aici, într-un articol mai vechi. ”Realitatea de astăzi a fost un vis, Student ERASMUS la Madrid” așa am numit acel articol, astăzi această realitate aproape că s-a scurs, iar eu am promis că încerc să nu plâng.
Poate că cea mai importantă lecție pe care am învățat-o anul acesta este că trebuie să îți dorești, să crezi, să lupți și apoi să te uiți înapoi și să te bucuri de visul tău. Însă nu e suficient, de cele mai multe ori trebuie să și renunți la prezentul de atunci pentru a trăi realitatea de acum. E poate cel mai natural ,,proces” prin care se ,,triază” oamenii din viața ta. Când simți că iți va fi mai bine într-un alt loc, fă-ți bagajele și pleacă, cei care te iubesc vor trece munții ca să te vadă, cei care merită iți vor rămâne alaturi neschimbați, iar mulți vor deveni umbre din viața ta pe care uneori le vei revedea sau nu. Distanța mi-a arătat care sunt oamenii sinceri, dar și cei care sunt oamenii de moment, de-o secundă de fericire egoistă. Astăzi mă uit la trecut și mă bucur pentru tot ce am trăit, iar acum din nou trebuie să renunț, acum urmează un nou vis, dar până atunci este un acum, iar acest acum este încă despre Madrid, de el o să-mi fie dor. M-am hrănit cu spiritul acesta citadin de aici, am învățat să trăiesc clipa, iar o bucățică din sufletul meu rămâne aici unde a început tinerețea mea, aici unde am împlinit douăzeci de ani și mi-am îndeplinit visul. De ce o să-mi fie dor?
-O să-mi fie dor să evadez pe Gran Via. O, da! Oricât de grea și obositoare era ziua mea, iubeam să merg să simt pulsul, forfota orașului. Intram într-o librărie, într-un magazin, zâmbeam, iar oamenii îmi zâmbeau, deveneam fericită într-o clipă.
-O să-mi fie dor de excursii și de prietenii din întreaga lume. Am vizitat mai mult decât mi-am imaginat, am cunoscut mulți oameni de pe toate continentele și am învățat că zâmbetul este o limbă de circulație internațională.
- O să-mi fie dor de învățatul în tandem. Două facultăți, două limbi, două țări, zi și noapte, dar a fost o experiență frumoasă. Anul acesta am avut profesori extraordinari, de care o să-mi fie cu adevărat dor, dar și profesori care m-au făcut să mă gândesc cu dor la profesorii pe care i-am cunoscut în țară, mult mai bine pregătiți și dedicați.
- O să-mi fie dor de voluntariatul la rezidența de seniori. În Spania, vârstnicii sunt foarte bine integrați în societate, se bucură de ajutor, respect, îngrijire și afecțiune, iar multe dintre rezidențe sunt la standarde foarte înalte. Unde am făcut eu voluntariat timp de un an am avut parte de o exepriență plăcută, bunicii Erasmus, așa cum i-am numit noi, ne așteptau în fiecare duminică, aveau lacrimi în ochi de fiecare dată și ne povesteau lecții de viață.
-Momentele mele de liniște. Sunt câteva locuri din Madrid care îmi oferă acel aer liniștit, pace interioară îndulcită cu miere sau zahăr brun, iar acestea sunt fără îndoială:
Mansarda mea, căsuța mea micuță și cochetă, departe de agitația citadină, de unde dimineața zgomotele tipice erau cântecul păsărilor și paginile cărților mele în acord cu muzica jazz pe care o ascultam în surdină.
Cofetăria de la colț, un loc modern unde angajații sunt o familie, iar eu am fost imediat adoptată. Acum, de câte ori intru nici un e nevoie să mai cer pâinea caldă la pachet și cafeaua cu lapte la masa de pe terasă, mi se răspunde cu un zâmbet, o îmbrățișare și un ,,bine ai venit, imediat te servim, poți să te așezi la masă.”
Puerta de Sol dimineața, ceaiul de la ora cinci cu vedere spre Gran Via și apusul de pe lacul din Retiro, revin emoțiile și…am promis că un plâng.
Serile din Argüelles, cartierul meu de sufet, mai ales iarna.
Madrid va rămâne orașul tinereții mele, voi reveni mereu aici ca să mai gust din tipicul haosul organizat al acestei metropole.
Acabo de ser nostálgica esta mañana, extrañaba escribir y voy a extrañar Madrid. Pero extrañar como extrañas a tu hogar, para mí este año aquí, en Madrid, fue como un año en casa. Recuerdo que hace un año ya sabía que voy a ir de Erasmus y en mi camino a la universidad, en el M21, estaba mirando y pensando sobre como va a ser mi vida, ¨a través de la frontera¨. Fue el año más difícil, pero el más hermoso de mi vida. Aunque antes también había estado afuera, nunca fue sola por un año y nunca en Madrid, pero quería llegar aquí desde el tercero de la ESO. Aquel primer año que viví en España, en una hermosa ciudad costera, estuve con mis padres, no decidí ni la partida ni el regreso, pero ciertamente los dos cambiaron mi vida. Después de ese año, cuando tuve que aprender un idioma directamente en la escuela que ni siquiera sabía el 10% del español, tuve que hacerme nuevos amigos, personas que vi ahora, después de seis años y a quienes puedo llamar amigos de la vida, por que los miles de kilómetros no importan y esto lo ha demostrado el tiempo. Después de todo mi éxito de aquel año, cuando era más hermoso y tenia que disfrutar de mis resultados, tuvimos que regresar en mi país donde yo tuve que empezar todo de nuevo, otra vida. Pero antes de irnos de Torrevieja, pedí un deseo, sentada enfrente del mar, deseé, con lágrimas en los ojos, volver a España independiente, con mis fuerzas, para poder decidir cuanto quedarme y para cumplir mi sueño. Y al final llegué a Madrid, con 19 años, en el aeropuerto, por la noche, lista para vivir mi sueño, como escribía aquí, en un artículo más antiguo. "La realidad de hoy fue un sueño, estudiante ERASMUS en Madrid", así llamé aquel artículo, y esta realidad casi ha pasado hoy...y prometí que voy a intentar no llorar.
Creo que la lección más importante que aprendí este año es que tienes que desear, creer, luchar y luego mirar hacia atrás y disfrutar de tu sueño. Pero no es suficiente, y tienes que renunciar al presente desde entonces para vivir la realidad ahora. Es quizás el "proceso" más natural que pone a prueba a las personas que tienes en tu vida. Cuando sientas que para ti será mejor estar en otro lugar, haz tus maletas y vete, los que te aman pasarán las montañas para verte, los que te merecen permanecerán sin cambios y muchos se convertirán en las sombras de tu vida, que a veces volverás a ver o no. La distancia me enseño quiénes son las personas honestas, pero también aquellas que son personas transversales, para vivir solo un segundo de felicidad egoísta. Hoy miro el pasado y me alegro por todo lo que he vivido, y ahora es el tiempo para un nuevo sueño, pero hasta ahora existe todavía un aún, y este aún es todavía sobre Madrid, y lo mucho que le voy a extrañar. Me nutrí con este espíritu de ciudad, aprendí a vivir el momento y una parte de mi alma permanecerá aquí donde comenzó mi juventud, donde cumplí veinte años y cumplí mi sueño. ¿Qué voy a echar de menos?
- Voy a echar de menos escapar en la Gran Vía, sí, seguro... Por más dura y agotadora que fuera mi día, me encantaba sentir el pulso de la ciudad. Entraba en una librería, en una tienda, sonreía, y la gente me sonreía y en un momento me sentía feliz.
- Echaré de menos los viajes y los amigos de todo el mundo. Visité más de lo que me podría imaginar, conocí a muchas personas de todos los continentes y aprendí que la sonrisa es un idioma internacional.
- Voy a extrañar estudiar en tándem. Dos facultades, dos idiomas, dos países, día y noche, pero fue una experiencia hermosa. Este año tuve maestros extraordinarios que realmente voy a extrañar, pero también maestros que me hicieron a extrañar a los profesores que conocí en mi país, mucho más dedicados.
-Voy a extrañar el voluntariado en la residencia de ancianos. En España, las personas mayores están muy bien integradas en la sociedad, gozan de ayuda, respeto, cuidado y afecto, y muchas de las residencias tienen estándares muy altos. Donde me ofrecí como voluntario durante un año, disfruté de una experiencia agradable, los abuelos Erasmus, como los llamábamos, nos esperaban todos los domingos, con lágrimas en los ojos y cada vez nos contaban lecciones de vida.
- Mis momentos de paz. Hay algunos lugares en Madrid que me dan ese aire tranquilo, paz interior con sabor de miel o de azúcar moreno, y estos son sin duda:
Mi ático, mi pequeña casita, lejos de la agitación de la ciudad, donde los ruidos típicos de la mañana eran el canto de los pájaros y las páginas de mis libros en acuerdo con la música de jazz que escuchaba.
La confitería de la esquina, un lugar moderno donde los empleados son una familia, y yo fui adoptada. Ahora, ni tengo que pedir el pan caliente para llevar y el café con leche en la mesa de la terraza, cuando entro me responden con una sonrisa, un abrazo y una "bienvenida, la atendemos ahora mismo, puede sentarse."
Puerta de Sol por la mañana, té a las cinco de la tarde con vista a la Gran Vía y la puesta de sol en el lago Retiro, las emociones regresan y ... Prometí que no voy a llorar.
Las noches en Argüelles, mi barrio favorito, especialmente en invierno.
Madrid seguirá siendo la ciudad de mi juventud, siempre volveré aquí para disfrutar del típico caos tan bien organizado de esta metrópoli.
