Student român la Madrid. De ce ne pleacă tinerii din țară? Români, iubiti-vă tinerii, sunt ultima speranță a țării.
„Ședere plăcută în România sau bun venit acasă!”, se aude o voce formală, iar eu mă înec în scaunul incomod al avionului în timp ce vă scriu aceste rânduri. Am auzit acasă, iar dealurile Transilvaniei mă întâmpină după jumătate de an de depărtări, mă năpădesc lacrimi și amintiri, privesc în gol, iar avionul nu se oprește, parcă face și el un tur al emoțiilor.
În septembrie coboram singură pe aeroportul din Madrid, era noapte, iar eu eram un om mic, de nici 20 de ani. Nu cunoșteam pe nimeni în aceasta metropolă, dar venisem să-mi îndeplinesc visul, eram eu și o valiză plină cu speranțe, la care am adăugat educația, răbdarea și curiozitatea, plus toată experiența pe care mi-au oferit-o cei 19 ani trăiți între granițe. Sistemul din România a avut grijă să ma cresască puternică, mi-a furat părinții și copilăria, mi-a înstrăinat adolescența, iar acum m-a convins că în tinerețe nimic nu mă mai poate speria. Așa a fost, nu m-am speriat și am ales să aplic pentru o bursă Erasmus la Madrid, pentru că la 8, iar apoi la 14 ani când părinții mei mi-au „deschis” drumul dincolo de graniță, mi-am promis mie că mă voi întoarce, dar nu ca simplu imigrant, voiam să demonstrez că am luptat să ajung acolo, nu că m-a adus destinul , nevoia sau job-ul părinților. Zis și făcut, tot ceea ce visam în urmă cu câțiva ani se realiza, iar eu pășeam cu încredere spre un nou drum, cel pe care eu mi l-am pictat cu lacrimi, zâmbete, nopți nedormite și multă încredere.
Sunt studentă la două facultăți, studiez Sociologia și Psihologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, iar după ce am avut oportunitatea, datorită faptului că părinții mei au lucrat dincolo de graniță, să studiez câte puțin în școala primară, iar mai apoi în liceul din Spania, am ales să plec și la facultate, pentru un an , dar de data aceasta prin intermediul bursei Erasmus. Majoritatea prietenilor, profesorilor, cunoștiințelor mă indemnau la finalizarea celor 12 ani de școală în România (cu mici episoade în care am studiat in Spania) să plec la studii în străinătate. M-am opus vehement, de ce? Mi-am dorit să cunosc sistemul universitar românesc și încă din primul an am spus ca voi aplica pentru diferite burse care să-mi ofere posibilitatea de a studia și în străinătate. Mi-am dorit ca la final să pot să înțeleg care este durerea, problema sistemului de la noi, de ce fug tinerii la studii în străinătate? De ce acei elevi care în liceu erau buni la matematică, informatică, literatură, da, cei care excelau la limbi străine, de ce pe ei îi vedem studenți în Anglia, Danemarca, Suedia sau oricare altă țară de renume, iar prea puțini aleg sistemul universitar românesc? Nu am ajuns la acel final pentru a putea expune toate concluziile, nu sunt nici măcar la jumătatea drumului, îmi dresc să cunosc tot mai multe țări, noi sisteme și să analizez acest proces prin care trece țara noastră, pe care eu l-am numit fuga studenților, o fugă spre speranță la o vârstă la care realizezi că poți să zbori cât mai departe, acolo unde te faci auzit, unde tu contezi. De ce spun asta? De prin școala generală am început să fac voluntariat, iar eu am fost acel elev care nu s-a oprit la a face parte dintr-o singură organizație, am activat în peste 10 asociații și organizații, iar în câteva am avut ocazia să fiu lider, să pot lua contact cu mulți tineri plecați la studii în străinătate sau cu cei care iși doreau să plece. Am fost președinte al Consiliului Școlar al Elevilor din liceul unde am învățat, Avocat al Elevilor la nivel județean și Director General pe România într-o organizație suedeză care se ocupa de informarea studenților care iși doreau să aplice pentru studii în străinătate. Am văzut sclipirea din ochii elevilor români, dorința și puterea cu care aceștia se afirmă, am fost și eu printre ei, așa am înțeles de ce aleg ei să plece, ce nu le oferă sistemul românesc, spre ce aleargă fiecare viitor student atunci când pleacă la studii în străinătate.
Sistemul de învățământ românesc decupează drumul elevilor, în timp ce univeristăți străine vin și le prezintă foaia albă pe care ei își pot picta propiul drum. Unde greșim? Greșim atunci când nu susținem elevii cu potențial, elevii care se zbat și se implică. Eu m-am izbit de astfel de ziduri, de persoane ale sistemului, de cei care au încercat să mă oprească. La grădiniță am fost întotdeauna dată într-un colț pentru că eram cea mai mică din grupă, deși țineam pasul cu ceilalți colegi, educatoarele nu se oboseau prea tare sa ma integreze, ba mai mult aveam și părinții plecați în străinătate, iar pe bunici puteau să-i mulțumească cu replica:,,e cuminte, nu face prostii, stați liniștiți, e cel mai silențios copil din grupă”. Liniștea era replica mea pentru ceea ce simțeam, mă simțeam marginalizată, iar aceste episoade mi-au afectat stima de sine, m-au făcut să cred că tot ceea ce trebuie să fac este să stau cuminte în colțul meu, nu trebuie să te afirmi prea mult, asta înseamnă a fi un copil cuminte. Norocul meu că firea mea nu m-a lăsat să cred asta pentru prea mult timp, iar câteva episoade de la acea vârstă m-au făcut să înțeleg ca sunt singură, că trebuie să lupt eu pentru drepturile mele. Faptul că am crescut cu bunicii m-a maturizat, am învățat singură ceea ce trebuia să învăț de la părinți sau de la școala, iar asta nu pentru că bunicii nu sunt la fel de capabil, ci pentru că părinții, prin vârsta mai apropiată față de copil, sunt mult mai atenți la detalii, deși eu am învățat foarte multe de la bunicii mei, dar așa cum spuneam, este foarte important ca atât părinții cât și buncii să facă parte din procesul de dezvoltare și educare al copilui, ambele părți jucând un rol important și diferit. Ce se întâmplă în sufletul copilului, preșcolarul , elevul, studentul, ce simte el? Am căutat răspunsuri privind în trecut, de ce aleg majoritatea colegilor mei de generație să plece la studii în străinătate, de ce ne părăsesc tinerii țara? Pentru ca trăim o dramă a sistemului de învățământ, o regie constantă, o lipsă de etică și de morală. Didactica modernă se presupune că pune în centrul atenției "elevul" , sublinez, se presupune. E trsit, e trist pentru că o țară fară sistem de învățământ și fără sistem sanitar este o țara pierdută. Aș prefera să ne concentrăm pe a face ceva fiecare dintre noi, a pune o cărămidă de speranță pentru țara asta, ar fi bine să încetăm să mai blamăm tinerii (și nu numai) care pleacă din țară. Eu am avut "n" oportunități să rămân în străinătate, dar de fiecare dată m-am întors, am simțit ca mai pot adăuga o cărămidă pentru viziunea mea în ceea ce înseamnă o țară bună, liniștită, decentă, cu valori și principii. Dar stau și privesc în fiecare zi lipsa de interes colectiv, primeaza de fiecare data interesul personal, egoismul, iar mie mi-e frică să văd viitorul unui copil de Românie, pentru că eu am crescut într-un astfel de sistem, pe mine m-au afectat enorm carențele sistemului de învățământ, iar o dramă asemănătoare am trăit tot la grădiniță, am stat două ore închisă singură într-un micorbuz pentru că eram cea mai mică din grupă și nu aș fi făcut față unei serbări, dar am făcut față statului două ore în căldură, închisă într-un microbuz, speriată, plânsă, aveam 3 ani și îmi amintesc perfect cum din cauza acelui moment un an de zile nu am mai fost, am refuzat să merg la grădiniță. Nu, asta nu e tot, am avut experiențe și cu sistemul sanitar, da, la cinci ani m-au diagnosticat cu leucemie, pe lângă lipsa de tact a medicului vâlcean (puțină psihologie sau măcar intuiție, nu dai un astfel de diagnostic de față cu un copil într-un mod absolut lipsit de sensibilitate, nu). O lună mai târziu s-a dovedit, minune, că leucemia dispăruse, erau simple afte care s-au tratat cu "albastru de mentil". Speram totuși să pot vorbi de aceste evenimente neplăcute la trecut, speram, dar privesc cu tristețe prezentul și cu îngrijorare viitorul țării în care eu nu mi-aș dori să-mi chinui copilul.( iar aceaste gânduri m-au curpins în urmă cu câteva zile citind acest articol https://observator.tv/eveniment/fetita-autism-ascunsa-educatoare-gradinita-bucuresti-284714.html?utm_source=Facebook%2520Antena%25201&utm_campaign=Facebook&utm_medium=Social&utm_term=articol&utm_content=284714&fbclid=IwAR0G0AJLWvxaOZo7RErFqBh2ES6aDVEd0avkkKDbm1y1LB-XLLwLWuHnE90).
Din păcate, experiențele mele negative nu s-au oprit la grădiniță, a fost un bun venit dur pe care l-am înțeles devreme și l-am retrăit și mai târziu. În școala primară mama m-a purtat pe la toate sporturile care se puteau face în orașul nostru la acea vreme, mi-a oferit posibilitatea de a alege ceea ce mi se potrivește, m-a îndemnat să mă dezvolt cognitiv prin arta sportului și a disciplinei, dar de fiecare data auzeam după ședințele cu părinții: ,,Nu sportul e important, inscrieți-vă copilul la cursurile suplimentare de matematică de la Palatul Copiilor.” Mama, fost sportiv de performanță, licențiată în Psihologie, dar și în Educație Fizică și Sport era conștientă că orele de sport de la școală, cele pe care le făceam cu învățătoarea, din când în când, printre bănci, în clasa neaeristiă nu erau suficiente și bine a făcut. Tare mult m-am bucurat când peste ani, elevii au avut profesor de sport, iar această sarcină nu le-a mai revenit învățătorilor care considerau ora de sport povară, o pierdere de timp, mai bine ore suplimentare de matematică, de exemplu, dar această practică, comună în generația mea, a fost startul pentru epoca adeverințelor care atestau probleme mai puțin reale menite să scutească elevii de liceu de la ora de sport. Așa se vedea ora de sport în țară, iar când am ajuns in clasa a IX-a, la un liceu din Spania, ora de sport era uneroi mult mai grea decât alte materii, aveam examen scris și practic, studiam trei sporturi pe semestru și aveam probe de trecut, iar profilul nu era unul sportiv, scopul era acela de a dezvolta un spirit sănătos elevilor prin mișcare și jocuri de echipă. Nici în școala generală nu am scăpat de probleme, m-am confruntat cu idei preconcepute, făceam voluntariat, iar acest lucuru presupunea că nu dedic sufiecient timp studiului, dar notele mele contraziceau acest stereotip, iar apoi, dincolo de graniță au contat mai întâi diplomele de voluntariat, iar apoi foaia matricolă cu note. Tot ceea ce încerc să transmit prin aceste rânduri nu este o critică la adresa sitemului, a dascălilor sau a elevilor, nici măcar o critică a timpurilor pe care „le-am prins”, nu. Este o explicație a motivului pentru care tinerii aleg să plece, o explicație prin intermediul experiențelor trăite de mine. Ceea ce am trait eu de-a lungul anilor nu sunt cazuri izolate, nu, ca mine au fost și sunt alte victime ale unui sistem depășit. Spun depășit pentru că nu ține pasul cu potențialul de mișcare al tinerilor, ei au început să iasă, să vadă ceea ce le oferă alte state, să cunoască sisteme de învățământ care poate nu excelează prin calitate, dar le oferă încredere și potential de dezvoltare. Am văzut în România mulți tineri care luptă pentru drepturi, care se organizează pentru a se afirma, iar acest lucru nu au străinii, români, iubiti-vă tinerii, sunt ultima speranță a țării. Ei sunt cei care luptă pentru afirmare, ei sunt studenții care nu stau în cămine precum cele din Londra, dar care ies în stradă pentru dreptate, ei sunt cei care fac mai multe facultăți in paralel, lucrează și încearcă să schimbe imaginea țării, ei sunt cei care dau culoare și un ultim gram de speranță într-o țară care nu le oferă prea multe oportunități. Aceasta este diferența pe care o văd eu acum, tinerii, avem tineri de calitate, tineri care se autoeducă și care de cele mai multe ori sunt tratați la grămadă, sunt întinați de câțiva colegi de generație, așa ajungem să-i catalogăm pe toți „la fel”. Ce se întâmplă în România? Uităm să încurajăm valorile, iar după un timp ele sunt cele care aleg să ne părăsească, iar aici rămânem cu ceea ce promovăm și generalizăm. Să nu ne mai surpindă când ne pleacă tinerii, să nu-i mai judecăm, să ne oprim și să ne întrbăm atât: ,,Ce le-am oferit acestor suflete pentru a rămâne în țară?”. Greșim cu preșcolarii, cu elevii, cu studenții, cu profesorii, cu tienrii angajați și cu tinerii antreprenori, greșim pentru că le furăm speranța unui sistem sincer, de la primul contact cu sistemul apare corupția, apar atențiile penru a fi tratat mai bine, meditațiile obligatorii, inspecțiile regizate și posturile cumpărate, apare confruntarea cu o politică care nu a fost niciodată bazată pe meritocrație și noi tot ne întrebăm: ,,De ce ne pleacă tinerii din țară?”.
Eu fac parte dintre tinerii care nu au ales să plece definitv, eu am înțeles că România mea frumoasă e pedepsită trăind această dramă ca o boală care a cuprins-o, de la sistemul de învățământ, la cel sanitar și nu numai, toate sunt afectate de această boală a prezentului, o maladaie contemporană care i-a șters imaginea reală a României, eu fac parte din acea catregorie de tineri care strigă dincolo de graniță: Sunt român! La fiecare strigare primesc răspuns un ecou, orpivire stranie, unerori crtici și discuții contradictorii, mi-e frică să nu obosesc și eu cândva să prezint fiecăruia imaginea reală, adevărată a țării noastre. Mă motivează faptul că aproape în fiecare zi întâlnesc oameni tineri și frumoși care au proiecte minunate dincolo de graniță, de fiecare dată mă întreb de ce ei nu sunt cunoscuți drept români dincolo de graniță? De ce noi cei de acasă nu avem grijă să defilăm cu ei, cei buni, cei care ne fac mândrii, de ce? Dacă noi nu avem grijă să ne promovăm valorile, străinii nu o vor face, ei duc mai departe informațiile de masă, cantiatea informațiilor negative care se scriu, se publică, prea puține valori sunt promovate. Dacă sistemul românesc ignoră valorile, mass-media vinde ceea ce se consumă, iar ca străin e suficient să aprinzi televizorul în România și poți să-ți confirmi ceea ce știai, de multe ori greșit, departe de adevăr despre această țară.
Revin la acel bunvenit acasă pe care l-am auzit în avion. Acasă pentru mine este și va rămâne România, țara pe care eu o port în suflet este țara care promovează cultura, țara lui Eminescu și a lui Creangă, țara tinerilor precum Budișteanu, țara profesorilor de care am avut și eu parte, acei profesori care te motivează, cei care au încredere în tine și te învață să zbori. Țara mea este cea a părinților care luptă în fiecare zi pentru a le oferi copiilor o șansă, cea a medicilor care se dedică meseriei alese fără să accepte nimic material în schimb, țara mea este acea mână de oameni care a rămas nepătată, ei fac imaginea reală a României, despre voi vorbesc aici, dincolo de graniță, iar împreună știu că v-om reuși să vindecăm România înecată de cei mulți, ei sunt cantitatea, dar noi calitatea de care are are nevoie țara.
Estudiante rumano en Madrid. ¿Por qué los jóvenes abandonan el país? Los rumanos, amad a los jóvenes, son la última esperanza del país.
„¡Agradable estancia en Romanía o bienvenido a casa!", se escucha una voz formal, yo me ahogo en el incomodo asiento del avión mientras escribo estas líneas. Escuché „casa”, y las colinas de Transilvania se encontraron conmigo después de medio año de distancia, las lágrimas y los recuerdos me envuelven, miro hacia nada y el avión no se detiene, como si el suyo también fuera un recorrido por las emociones.
En septiembre, bajaba sola en el aeropuerto de Madrid, era de noche y yo era una niña de menos de 20 años. No conocía a nadie en esta metrópolis, pero había venido a cumplir mi sueño, era yo con una maleta llena de esperanzas a la que añadí educación, paciencia y curiosidad, además de toda la experiencia de los 19 años que he vivido entre las fronteras. El sistema rumano se cuidó de crecerme fuerte, me robó a mis padres y la infancia, alienó mi adolescencia y ahora me convenció de que en mi juventud nada podía asustarme. Así es, no tenía miedo y elegí solicitar una beca Erasmus en Madrid, porque a las 8, y luego a las 14 años cuando mis padres me abrieron el camino a través de la frontera, me prometí a mi misma que volveré, pero no como inmigrante, quería mostrar que luche para llegar allí, que no me trajo el destino, la necesidad o el trabajo de mis padres.
Todo lo que soñé hice, todo lo que soñé hace unos años, se logró y caminé con confianza hacia un nuevo camino, el que pinté con lágrimas, sonrisas, noches sin dormir y mucha confianza. Soy estudiante en dos facultades, estudio Sociología y Psicología en la Universidad Babeş-Bolyai en Cluj-Napoca, y después de tener la oportunidad, porque mis padres trabajaron al otro lado de la frontera, para estudiar un poco en la escuela primaria, y luego en la escuela secundaria de España, elegí ir a la universidad por un año, pero esta vez a través de la beca Erasmus.
La mayoría de los amigos, maestros y conocidos, cuando termine los 12 años de escuela en Romanía (con pequeños episodios que estudié en España) me decían de ir a estudiar al extranjero. Con vehemencia me opuse, ¿por qué? Quería conocer el sistema universitario rumano y desde el primer año dije que solicitaría varias becas que me darían la oportunidad de estudiar en el extranjero. Quería finalmente poder comprender qué es el dolor, el problema de nuestro sistema, ¿por qué los jóvenes van a estudiar en el extranjero? Por qué los estudiantes de secundaria en matemáticas, informática, literatura, sí, aquellos que sobresalen en idiomas extranjeros, ¿por qué vemos a estos estudiantes en Inglaterra, Dinamarca, Suecia o cualquier otro país de renombre, y muy pocos eligen el sistema universitario rumano? No he llegado a ese fin para exponer todas las conclusiones, ni siquiera estoy a mitad de camino, quiero conocer más y más países, nuevos sistemas y analizar este proceso que está atravesando nuestro país, al que he llamado la fuga de los estudiantes hacia la esperanza a una edad en la que te das cuenta de que puedes volar tan lejos hacia donde te oyen, donde importas. ¿Por qué digo eso? Desde la escuela general comencé a ser voluntario, y fui ese estudiante que no dejó de ser parte de una sola organización, trabajé en más de 10 asociaciones y organizaciones, y en algunas tuve la oportunidad de ser líder, tuve la oportunidad de ponerme en contacto con muchos jóvenes que viajan al extranjero o con quienes desean irse. Fui presidente del Consejo de Estudiantes de la escuela secundaria donde aprendí, Abogado de los alumnos y Director General de Romanía en una organización sueca que estaba a cargo de informar a los estudiantes que querían solicitar estudios en el extranjero. He visto el parpadeo de los alumnos rumanos, el deseo y la fuerza con que se afirman, he estado entre ellos, así que entiendo por qué deciden irse, lo que el sistema rumano no ofrece, ppor que cada futuro estudiante corre para estudiar en el extranjero.
El sistema educativo rumano corta el camino a los alumnos, mientras que las universidades extranjeras vienen y presentan la hoja blanca en la que los estudiantes pueden pintar su propio camino. Donde nos equivocamos? Nos equivocamos cuando no apoyamos a los estudiantes con potencial, los estudiantes que luchan y se involucran. Yo me golpeé de tales muros, la gente del sistema, aquellos que intentaron detenerme. En la gradería de mi infancia siempre he estado en un rincón porque era la más pequeña del grupo, aunque me mantuve al día con los otros colegas, los educadores no se cansaron demasiado para integrarme, aún más como mis padres se fueron al extranjero, a mis abuelos le decían solo: "Ella es buena, no hace nada malo, pueden estar tranquilos, es la niña más tranquila del grupo". La tranquilidad fue mi respuesta a lo que sentí, me sentí marginada, y estos episodios afectaron mi autoestima, me hicieron pensar que todo lo que tengo que hacer es quedarme bien en mi esquina, que no tiengo que afirmarme, eso significa ser un buen niño. Mi suerte fue que mi forma de ser no me dejo creer esto durante mucho tiempo, y algunos episodios de esa edad me hicieron entender que estoy sola, que tengo que luchar por mis derechos. El hecho de que crecí con mis abuelos me maduró mucho, me enseñé a mí misma lo que tenía que aprender de mis padres o de la escuela, y eso no es porque mis abuelos no eran capaces, sino porque los padres tienen la edad más cercana al niño y están mucho más atentos a los detalles, aunque aprendí mucho de mis abuelos, pero como dije, es muy importante que tanto los padres como los abuelos sean parte del proceso de desarrollo y educación del niño, ambas partes juegan un papel importante y diferente. ¿Qué sucede en el alma del niño, el preescolar, el estudiante, qué siente el? He estado buscando respuestas en mi pasado, ¿por qué elijen la mayoría de mis colegas estudiar en el extranjero, por qué dejan los jóvenes el país? Porque vivimos un drama del sistema educativo, una dirección constante, una falta de ética y moral. Se supone que la didáctica moderna debe subrayar el foco del "estudiante". Es triste, es triste porque un país sin sistema educativo y sin sistema de salud es un país perdido. Preferiría centrarnos en hacer algo cada uno de nosotros, para poner un rayo de esperanza para este país, sería bueno dejar de culpar a los jóvenes (y no solo a ellos) que se van del país. Tuve "n" oportunidades de quedarme en el extranjero, pero cada vez que regresaba, sentía que podía agregar un ladrillo a mi visión de lo que era un país bueno, tranquilo y decente, con valores y principios. Pero observo todos los días la falta de interés colectivo, cada vez veo el interés personal, el egoísmo, y temo ver el futuro de un niño de Rumania, porque crecí en un sistema así, y este sistema tuve un gran impacto en mi desarrollo. Un drama similar viví en la guardería, pasé dos horas sola en un bus porque era la más joven del grupo y no me consideraban capaz de participar en una celebración, pero sí era capaz de estar dos horas en el calor, encerrada en un bús, asustada, lloré, tenía 3 años, y recuerdo perfectamente cómo, debido a ese momento, un año me negué a ir a la guardería.
No, eso no es todo, también tuve mala experiencia con el sistema de salud, sí, a los cinco años me diagnosticaron con leucemia, además de la falta de tacto del médico de Valcea (un poco de psicología o incluso de intuición, no se da tal diagnóstico en frente de un niño, no). Un mes más tarde, se demostró milagrosamente que la leucemia había desaparecido, eran simples inflamaciones que se trataban con un medicamento muy común. Sin embargo, esperaba poder hablar sobre estos eventos desagradables en el pasado, pero miro con tristeza el presente y me preocupo por el futuro del país donde no querría crecer a mi hijo (y estos pensamientos me han surgido estos días leyendo este articulo https://observator.tv/eveniment/fetita-autism-ascunsa-educatoare-gradinita-bucuresti-284714.html?utm_source=Facebook%2520Antena%25201&utm_campaign=Facebook&utm_medium=Social&utm_term=articol&utm_content=284714&fbclid=IwAR0G0AJLWvxaOZo7RErFqBh2ES6aDVEd0avkkKDbm1y1LB-XLLwLWuHnE90).
Desafortunadamente, mis experiencias negativas no se detuvieron en la guardería, fue una dura bienvenida que entendí temprano. En la escuela primaria, mi madre me apuntó en todos los deportes que se podían hacer en nuestra ciudad en ese momento, me dio la opción de elegir lo que más me convenía, para desarrollarme cognitivamente a través del arte del deporte y la disciplina, pero lo que cada vez escuchaba después de las reuniones de padres era : "Ningún deporte es importante, inscribe a su hija en cursos adicionales de matemáticas en el Children's Palace". La madre, ex deportista de rendimiento, licenciada en psicología, pero también en educación física y deporte, estaba convencida de que las clases de deportes en la escuela, lo que hacíamos con la maestra, de vez en cuando, entre los bancos, en la clase inerte, no eran suficientes y así era. Fui muy feliz cuando, a lo largo de los años, los estudiantes consiguieron tener un profesor de deportes, y esta tarea no era mas para los maestros que consideraban este momento de las horas de deporte, una pérdida de tiempo, mejores eran horas de matemáticas suplementarias, por ejemplo, pero esta práctica común en mi generación fue el comienzo de la era de testimonios que atestiguaban problemas menos reales destinados a liberar a los estudiantes de secundaria de la hora del deporte. Así se veía el deporte en mi país, y cuando llegué en el colegio, en una escuela secundaria en España, las horas de deporte eran mucho más difíciles que otras asignaturas.Teníamos un examen escrito y práctico, estudiábamos tres deportes por semestre y teníamos pruebas y el perfil de la clase no era el deporte, el objetivo era desarrollar un espíritu saludable para los estudiantes a través del movimiento y de los juegos de equipo.
Incluso en la escuela general me enfrenté a ideas preconcebidas, hacia voluntariado, y eso para ellos significaba que no dedicaba suficiente tiempo para estudiar, pero mis notas contradijeron este estereotipo y luego, más allá de la frontera, primero importaron los diplomas de voluntario, y luego la hoja de notas. Todo lo que estoy tratando de transmitir a través de estas líneas no es una crítica del sistema, de los profesores o de los estudiantes, ni siquiera una crítica de los tiempos en los cuales crecí, no. Es una explicación de por qué los jóvenes eligen irse, una explicación a través de las experiencias que he experimentado. Lo que he vivido a lo largo de los años no está aislado, no es que haya sido solo yo, son otras víctimas de un sistema no actualizado . Yo digo que está no actualizado porque no se mantiene al día con el potencial de los jóvenes, ellos han salido y ven lo que otros países ofrecen, conocen sistemas educativos que no son las mejores en calidad, sino que les dan confianza y potencial de desarrollo. He visto en Rumanía a muchos jóvenes que luchan por los derechos, que se están organizando para afirmarse, y esto no tienen los extranjeros, rumanos, amad a los jóvenes, son la última esperanza del país. Ellos son los que luchan por la afirmación, son estudiantes que no viven en residencias como los de Londres, pero que salen a las calles para gritar que quieren justicia, son los que hacen más facultades en paralelo, trabajan y tratan de cambiar la imagen del país, ellos son los que dan color y el último gramo de esperanza en un país que no ofrece demasiadas oportunidades. Esta es la diferencia que veo ahora, jóvenes, tenemos jóvenes de calidad, jóvenes autodidactas que están abrumados por algunos colegas de la generación, por que catalogamos a todos " de la misma manera ". ¿Qué está pasando en Rumanía? Nos olvidamos de alentar los valores, y después de un tiempo ellos son los que deciden abandonarnos, y aquí nos quedamos con lo que estamos promoviendo y generalizando. Que no nos sorprendamos mas cuando nuestros jóvenes se vayan, no los juzguemos, detengámonos y pregúntarnos: "¿Qué les hemos dado a estas almas para que se queden en el país?" Nos equivocamos con preescolares, estudiantes, maestros, empleados y jóvenes emprendedores, nos equivocamos porque los robamos la esperanza de un sistema sincero, ya que el primer contacto con el sistema es la corrupción, la atención que debe darse para ser tratado mejor, las horas particulares, las inspecciones dirigidas y la confrontación con una política que nunca se ha basado en la meritocracia, y todavía nos preguntamos: "¿Por qué los jóvenes se van fuera del país?"
Yo soy parte de los jóvenes que no han elegido ir definitivamente, entiendo que mi hermosa Romanía esta castigada a vivir este drama como una enfermedad, desde el sistema educativo hasta el sistema de salud y no solo estos, todos están afectados. Esta es una enfermedad del presente, una enfermedad contemporánea que ha borrado la imagen real de Romanía. Yo formo parte del grupo de estos jóvenes que gritan desde el otro lado de la frontera: ¡soy rumano! Cada grito recibe un eco, una extraña mirada, una crítica y una comprensión poco clara, temo de cansarme de presentar a cada uno la imagen real de nuestro país, pero me motiva que casi todos los días me encuentro con gente joven y hermosa que tiene proyectos maravillosos al otro lado de la frontera, y cada vez me pregunto por qué no son conocidos como rumanos más allá de la frontera. ¿Por qué no nos cuidamos nosotros mismos de presentar a los buenos, los que nos enorgullecen, por qué? Si no nos preocupamos por promover nuestros valores, los extranjeros no lo harán, llevarán la información masiva, la cantidad de información negativa que se está escribiendo, publicando, se promueven muy pocas valores. Si el sistema rumano ignora los valores, los medios de comunicación venden lo que se consume y, como extranjero, basta con encender el televisor en Romanía para poder confirmar lo que sabes, a menudo mal, lejos de la verdad sobre este país.
Regreso a la bienvenida a casa que escuché en el avión. Casa para mí es y seguirá siendo Romanía, el país que tengo en mi corazón es el país que promueve la cultura, el país de Eminescu y Creangă, el país de los jóvenes como Budişteanu, el país de los maestros que también tuve, maestros que te motivan a confíar en ti mismo y te enseñan a volar. Mi país es el de los padres que luchan todos los días por darles una oportunidad a los niños, el de los médicos que se dedican a la profesión elegida sin aceptar nada a cambio, mi país es ese puñado de personas que han permanecido puras, sobre ellos hablo yo aquí, al otro lado de la frontera, y juntos sé que podemos lograr a curar Romanía que esta ahogada por los muchos, ellos son la cantidad, pero nosotros somos la calidad que el país necesita.