Niciodată luna decembrie nu a fost pentru mine o lună fericită. Copilăria mea a fost un contrast permanent, am avut momente când nu știam ce jucărie să aleg sau ce ciocolată să mănânc, dar și momente în care sub brad am găsit o pereche de mănuși și o portocală, în ambele perioade din viața mea știam însă pe cine aș vrea să îmbrățișez de sărbători...părinții. Mama întotdeauna a muncit, departe sau aproape, a muncit ca să nu-mi lipsească nimic, iar tata întodeauna a fugit cât mai departe de casă, de familia pe care eu o visam. Așadar globul de sticlă al familiei perfecte era un glob ciobit, sfărâmat, un glob în care m-am înțepat an de an și m-a durut. Imediat ce am putut, am plecat în cel mai îndepărtat oraș, aici unde gerul lunii decembrie nu poate să îmi amintească de vântul iernii de acasă. Am sperat să-mi creez singuă sărbătoarea și să îmi pot desena amintiri frumoase. Din copilărie îmi amintesc vag un singur Craciun, atunci i-am cerut Moșului să vină mama acasă și tot atunci, în acel an, am aflat că Moșul nu există și că mama nu va veni de Craciun.
Apoi îmi amintesc ultimele sărbători, ultimii ani de când locuiesc singură, iar așa cum mi-am promis încerc să îmi creionez sărbătoarea. În copilărie speram, în liceu îmi ocupam timpul, făceam voluntariat în peste zece organizații, ajungeam acasă seara și așa uitam, în facultate am început să scriu, și am fugit dincolo de graniță sperând că nu o să mai doară, dar acum nu mai vreau să ascund că doare, vreau să vindec. Probabil că voi ajunge să am un glob neciobit, unul frumos, de sticlă, care să nu mai înțepe, dar cu siguranță nu acum, nu încă, nici anul acesta. Până atunci, eu tot ascult colinde, îmi fac ciocolată caldă, împodobesc bradul și mănânc fursecuri. Singură, încerc să aduc într-o casă departe de acasă căldura. Chiar dacă nu vine nimeni, pe masa mea întotdeauna așez o farfurie în plus, așa făceam și când eram mică -speram.
Astăzi am ieșit să duc gunoiul și să cumpăr o pâine. Zeci de cutii de jucării erau aruncate, iar în drum spre magazin, lângă o grădiniță, o mamă entuziasmată își întreba copilul: ,,Spune mami, cine vine, cine vine la noi?” copilul se oprește din mersul grăbit, își trage fularul de pe față și întreabă fericit ,,Tati, vinee tati?” mama lui răspunde scurt ,,Nu, vine Moș Nicolae!” iar apoi se lasă o liniște grea. Toată ziua mea a fost marcată de acest episod, de frigul dimineții, de sufletul acelui băiețel care nu îl aștepta pe Moșul, îl aștepta pe tata.
Înțelegem noi oare de ce au nevoie cei dragi ? Înțelegem că nu ambalajul contează? Eu știu că nu îmi amintesc jucăriile sau dulciurile, dar îmi amintesc lipsa părinților, eu știu că toată viața i-am scris Moșului că vreau o masă în familie, dorință care sper să se îndeplinească măcar atunci când eu voi avea familia mea, eu știu că nu doar eu pun un tacâm în plus pe masă, dar tu?
Oprește-te, bucură-te, cântă. Uită de cadourile scumpe și oferă timp. Bradul nu se împodobește cu ornamente, ci cu zâmbete și iertare, bradul este oglinda casei, sufletul familiei încununat de căldura sărbătorii.
