De la malul mării, până sus în vârful muntelui mi-am purtat sufletul la început de toamnă. Neliniștit, mutilat de atâtea schimbări, drumuri, kilometrii și granițe, sufletu-mi a fugit acolo unde a găsit liniște, pace, iubire, ceai la răsărit și parfum de carte nouă după apus.
După un an dincolo de graniță, o vară plină de experiențe extrordinare, la început de toamnă am ales să-mi termin volumul de poezii departe de casă, acolo unde nu mai e trotuar.
În drumul meu, un joc de lumini mi-a spus povestea trecutului și mi-a oglindit speranțele viitorului, m-a pregătit pentru cel mai greu an al vieții mele, mi-a scăldat lacrimile în spuma mării și mi-a alungat temerile în vârful muntelui.
Astăzi scriu, liricul nu e întâmplare, liricul e trăire, emoție, suspin, iar oamenii sunt versuri ale vieții noastre, neîntâmplător uneori formăm strofe, poezii sau poate volume întregi împreună, dar cum ar fi fost bibliotecile noastre fără atâtea întâlniri (ne)întâmplătoare din care mai apoi s-au născut poezii, nuvele și romane? Ce-ar fi fost literatura, arta și viața întreagă fără oamenii pe care îi întâlnim într-un moment al vieții noastre?
Efemer și poezie, versuri sau epilog al călătoriei trecute...
Dacă vrei să-i dăruiești o floare...
Șoptește-i mai întâi că ea nu moare,
Prinde-o la braț în valsul tinereții,
Plecați în gol redecorând pereții.
Dacă vrei să-i dăruiești o floare...
Șoptește-i în ureche (sărutări ce-or să zboare)
Prinde-i cunună din roua dimineții,
Clipe de amor născute din umbrele tandreții.
Dacă vrei să-i dăruiești o floare...
Șoptește-i sus pe munte sub răcoare,
Prinde-i piciorul fin de garofiță...
Scăldat de muntele bătrân în apa din cofiță.
(Dacă vrei să-i dăruiești o floare, vol. Acvamarin de Alexandra Valentina Ionică)
Desde la orilla del mar, hasta la cima de la montaña, lleve mi alma a principios de otoño. Confusa, mutilada por tantos cambios, caminos, millas y fronteras, mi alma huyó donde encontró paz, amor, té al amanecer y perfume de libro nuevo al atardecer.
Después de un año más allá de la frontera, un verano lleno de experiencias extraordinarias, a principios de otoño decidí terminar mi volumen de poesía lejos de de casa.
En mi camino, un juego de luces me contó la historia del pasado y reflejó mis esperanzas para el futuro, me preparó para el año más difícil de mi vida, baño mis lágrimas en la espuma del mar y extendió mis temores en la cima de la montaña. .
Hoy escribo, el lirismo no es casualidad, el lirisimo es por experiencia, emoción, suspiro y las personas son versos en nuestras vidas, a veces formamos estrofas, poemas o tal vez volúmenes completos juntos, sino como serian nuestras bibliotecas sin tantos encuentros (no)casuales de cuales han nacido luego poemas, nuevelas, libros enteros ... ¿Qué sería la literatura, el arte y toda la vida sin las personas que conocemos en algún momento de nuestras vidas?
Efímero y poesía, letras o epílogo del viaje pasado ...
