De ce trebuie să-ți fie dor de anii de liceu...
Da, am mai scris despre anii de liceu, dar voi mai scrie acum și mereu pentru că sunt anii în care am învățat să fiu cea mai bună versiune a mea. După ce am terminat clasa a IX-a ,,dincolo de graniță” tot ce mi-am dorit a fost să continui liceul în România. Nu știu de ce, așa am simțit, dar nu regret nici măcar o secundă. Am avut parte de cele mai frumoase momente, de mute ori simțeam că poate fi mai bine, că ar trebui să fie diferit, dar a fost mai mult decât perfect.
Nu a fost ușor, dar nici nu mi-am dorit să fie. Îmi plăcea să mă trezesc la cinci dimineața ca să-mi beau ceaiul și să citesc, să ascult muzică, să-mi aleg hainele cu 3 ore înainte. Stăteam peste stradă de liceu, dar nu mereu am fost matinală, cel puțin nu în clasa a XII-a când într-o dimineață m-am trezit când se sunase de intrare, bine, s-a întâmplat o singură dată, dar mi-a fost suficient :).
Ce mi-a plăcut cel mai mult? Cu se să încep? Tot...
- Am făcut voluntariat, da, a fost ceea ce m-a schimbat, în bine. Deși aveam experiență din anii de generală, în liceu era categoric diferit. ,,Problema” a fost că mie întodeauna mi-a placut să risc, să ard etape, nu am început chiar de fiecare dată cu prima pagină. Așa că, în septembrie eram colega nouă de la X H, iar în octombrie Președintele Consiliului Școlar al Elevilor. Nu aveam idee despre ce trebuia să urmeze, am greșit mult, dar am avut oameni care mai mult sau mai puțin frumos mi-au spus ce am de făcut și din cenușă am conturat ceea ce a devenit cea mai frumoasă amintire a mea, dar nu numai. Voluntariatul nu s-a oprit aici, aveam atât de multă energie încât ajungeam acasă seara, dupa 20:00, iar sâmbăta și duminica nu mai erau zile libere. Îmi plăcea enorm, asta mă făcea fericită, drept urmare ajunsăsem să activez în aproximativ șapte organizații de voluntariat.
-Am avut mult noroc. Pe lângă faptul că ,,uniforma” era culoarea mea preferată (așa am ajuns să am inclusiv pijamalele albastre, aveam o scuză); profesorii mei din liceu chiar erau minunați, iar dirigintele nostru ne-a făcut să fim o famile chiar și atunci când ne era foarte greu să credem că am putea fi. Dar am fost, de cele mai multe ori ne-a fost greu să recunoaștem, dar țineam mult la famila noastră.Astăzi îmi dau seama câte ne-au unit și că am fost cu mult diferiți. Noi reușeam să transformăm orice oră într-o discuție atunci când ne simțeam obosiți sau plictisiți. Credeam în minuni când nu învățam și fără îndoială am făcut cele mai frumoase surprize persoanelor dragi. Sincer, poate că mi se pare, dar nu am mai văzut o clasă care să se mobilizeze atât de repede pentru orice, chiar orice...
-Nu am știut când să mă opresc. Da, așa-i, mereu erau olimpiade, concursuri, scenete sau o temă care mie mi se părea că ar fi păcat să o fac doar pe caiet și ajungeam cu o cutie, o planșă sau o întreagă prezentare. Am avut grijă chiar să parchez o jumătate de mașină reală pe scena sălii de festivități pentru un concurs de teatru, o să revin, poate, cu un text și despre asta.
-Am fost prea serioasă, da, da, da...Poate că nu am știut să mă bucur de multe momente, dar ăsta era farmecul meu uneori...nu?
-Am avut parte de multe momente amuzante. A evitat mult, dar fix în ultimul an mama a ajuns să fie...profa. A fost mai bine decât mă așteptam, după prima oră când nu am știut eu cum să mă adresez... toată clasa îi spunea ,,mami”, normal, doar nu trebuia să mă simt singura... :)
Am învățat să iubesc, să cânt, să ma bucur, să iert, să recunosc, am învățat să învăț și să fiu învățată...în liceu! Când m-am întors de la facultate, am mers pe holurile lungi și reci. Azi par mult mai mici, iar eu când mă gândesc la energia, fericirea, puterea și inocența de atunci, realizez că sunt doar eu puțin mai mare...