Am trimis pe fuga câteva scrisori acasă, am vrut sa dăruiesc o parte din mine. Le-am timbrat după ce am îndesat tot sclipiciul în câteva plicuri albe, iar seara, fix înainte să se închidă poșta am reușit să le trimit, direcția Madrid-România. Câteva zile mai târziu, sorbeam un ceai fierbinte de fructe de pădure, îndulcit cu multă miere, aveam o neliniște greu de stăpânit. Primesc un telefon urgent, trebuia să mă întorc acasă, era dimineață, era liniște, era aproape Crăciun.
Ajung grăbită, îmi șterg lacrimile de frustrare, ceaiul meu, ritualul meu de dimineață, nu îmi plăcea să fie întrerupt, nu înțelegeam de ce a trebuit să alerg, de ce nu pot să admir mai mult străzile pavate ale Madridului, de ce nu pot să mă bucur de liniștea metropolei într-o dimineață învăluită de iarnă, ce arde acasă, de ce trebuie să mă întorc? Tot ce-mi doream era să am parte de puțină liniște, să mă bucur de ceaiul meu, de prima zi de vacanță, să stau departe de mansarda unde am biroul, proiectele, calendarul cu examene și să mă refugiez în inima citadină a Madridului.
Mă întorc, ajung pe strada casei mele, undeva mai departe de inima metropolei, aici e liniște, covor de frunze ruginite până la poartă și chipul tatei în umbră. Părea un vis, o fantasmă, dar dintr-un colț am zărit chipul mamei, părul ei blond, sclipirea ochilor, atunci am știut că e realitate, m-au inundat amintiri, sentimente de fericire, de liniște, de pace, de sărbătoare, era aproape Crăciun. Trebuia să mă întorc acasă pentru a mă bucura de ei, de surpriza lor, de chipul părinților în poartă, dincolo de graniță.
Nu cu mult timp înainte i-am trimis în gând o scrisoare și bătrânului Moș Crăciun, mi-am dorit câte ceva, printre care o cină cu părinții mei, să ne uităm la noi și să ne bucurăm de prezent, să le povestesc ce am trăit în ultima perioadă, să le văd zâmbetul entuziasmat atunci când le povestesc despre tinerețe, dar i-am mai cerut și o carte de povești, pentru că era aproape Crăciun, pentru că îmi era dor.
Întotdeauna a fost aproape Crăciun, atunci când aveam spirtul sărbătorii, masa cea lungă, bradul împodobit în casa bunicilor, îmi lipseau părinții, iar acum prezența lor fizică îmi bucură sufletul înstrăinat, dar îmi lipsește spirtul sărbătorii, liniștea, pacea, comunicarea, fericirea modestă din casa bunicii.
Anul ăsta Crăciunul m-a găsit pe malul mării, tot prin depărtări, acolo unde am început să scriu, valurile din care s-au scurs paginile cărții se izbeau de mal. Încă încercam să mă obișnuiesc cu imaginea lor, cu chipul mamei pe care l-am ascuns de dor, cu vocea tatei, iar acum cu malul mării unde îmi uitam mereu sufletul. Scriam despre Crăciun, a fost ca în fiecare an, aproape. În schimb, dorințele mele, cele pure, cele sincere, cele pentru suflet, mereu, nu aproape, mereu, s-au îndeplinit.
După cina cu părinții mei, cea care a fost mai mult sau mai puțin cum îmi imaginam, după imaginea prietenilor la masa-mi încărcată, după mirosul de portocală și gustul de cozonac dospit, tot ce-mi lipsea era o carte de povești, puțin timp pentru mine și poate chiar o ciocolată caldă. Malul mării, sunetul unui instrument fără pereche, valurile spumoase și cartea mea preferată primită în dar de la mama. Eu i-am dăruit aceeași carte, dar în română, în urmă cu doi ani, de Crăciun. I-am spus că e o poveste pentru oameni mari și că mi-aș dori să o citească, am citit-o împreună, iar în ultima zi din acel an eu am terminat-o de citit și mi-am promis mie că anul care va veni va fi anul în care eu îmi voi lansa cartea pe care o scriam de ceva vreme, așa a fost.
Astăzi am reciti-o, dar în spaniolă. O nouă carte, un nou epilog, noi promisiuni și cu siguranță dorințe noi care vor deveni realitate. Toate, toate șoptite în suflet, ca să nu trezească amintiri, așa cum astăzi coperta cărții, desenele, povestea pentru oameni mari, madlena de pe plajă, ceaiul de dimineață și cuvintele profilului din umbră mi-au amintit de timpul pierdut și regăsit din opera lui Marcel Proust, de căutare, de episodul madlenei și de memoria mea involuntară atunci când e aproape Crăciun în fiecare an.
”Şi dintr-o dată amintirea mi-a apărut. Gustul era cel al prăjiturii pe care duminica dimineața, la Combray (pentru că în acea zi nu ieșeam din casă înaintea slujbei religioase) când mă duceam să-i spun bună dimineața în camera ei, mătușa Leonie mi-o oferea după ce o înmuia în infuzia ei de ceai sau de flori de tei. Vederea micuței madeleine nu-mi amintise nimic înainte de a fi gustat din ea; poate pentru că, văzând adeseori asemenea prăjituri de atunci încoace, fără să le mănânc, pe polițele cofetarilor, imaginea lor părăsise acele zile din Combray pentru a se asocia cu altele, mai recente; poate pentru că, din aceste amintiri părăsite vreme atât de îndelungată în afara memoriei, nimic nu mai supraviețuia, totul se dezagregase; formele – și cea a micii prăjituri în formă de scoică, atât de grasă și senzuală sub cutele-i severe și pioase – erau abolite, sau, pe jumătate adormite, își pierduseră forța de expansiune care le-ar fi permis să ajungă până la conștiință. Dar când dintr-un trecut vechi nimic nu mai subzistă, după moartea ființelor, după distrugerea lucrurilor, singure, mai fragile, dar mai vii, mai imateriale, mai persistente, mai fidele, mirosul și gustul rămân încă multă vreme, ca niște suflete, să-și amintească, să aștepte, să spere, pe ruina a ceea ce mai există, să poarte neclintite, pe acea picătură a lor aproape impalpabilă, edificiul imens al amintirii.”
Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Swann, Editura Art, București, 2011