Am fugit acasă...

Ghici ce, plouă, iar ELA is typing...

Am fugit pentru puțin timp acasă, în România. M-am hotarât să mai petrec timp în familie, să mai mănânc prajituri făcute de bunica și să mai aud stirile de la ora 19, aceeași voce de la Pro Tv... Încep facultatea în septembrie, iar un an voi studia sociologia la Madrid, prin programul Erasmus+, nu o să am când sa mai vin acasă, deci...mănânc acum câte prajituri pot. :)

M-am hotărât să învăț să-mi fac și eu prajituri, dar am zis că momentan rămân la poezie. Mâncare fac, mă descurc destul de bine, dar eu funcționez mai bine pe bază de zahăr, poate anul ăsta o să-mi fac curaj, cine știe?

Cum spuneam, de moment rămân la poezie, dar pentru că următoarea carte este despre asta, nu vreau să spun prea multe, va urma...

Astăzi mi-am propus să scriu despre ce înseamnă pentru mine acasă. Mă încearcă multe sentimente când scriu despre asta: emoție, suspans, fericire, dezamăgire, iubire, dar și acel sentiment puternic de unitate, familie, grup. Nici nu știu, acasă clar nu este un loc, așa cum am mai scris, pentru mine, acasă este acolo unde e mama. Desigur, locul natal, strada cu castani, teatrul, cinematograful, cofetăria din colț și tanti de unde luam pâine cand înca nu știam să număr banii, dar mergeam cu doi lei fix și speram să pot cumpăra și caramele, acestea și multe altele, au un loc aparte în sufletul meu. Eu cred însă că acasă nu poate fi un loc, ar fi prea puțin pentru câte putem noi să simțim, acasă e tot ceea ce ne face să credem în iubire, este acel ceva ce te face fericit, conteaza unde? Nu, pentru mine nu. Am multe locuri, mirosuri, oameni, gusturi, sentimente, zile, momente pe care le consider acasă, iată-le:

-Luna mai, bujorii de la poartă și chipul lor care a trecut peste veacuri. Așa arată primele momente pe care mi le amintesc, eu scăldată în dragostea lor, a străbunicilor, iar ei miroseau a primăvară. Astăzi, bujorii nu mai înfloresc la poarta bătrână, dar eu am păstrat în amintire privirea lor și fundalul alb al florilor de mai.

-Mirosul de cafea dimineața. Bunica mă lăsa să dorm mai mult dimineața, ea se trezea devreme, iși făcea cafeaua, îmi apreta uniforma, îmi pregătea pachețelul și ceaiul, iar apoi mă trezea. Doamne, ce dimineți. Îmi împletea codițele, iar toată casa mirosea a cafea la ibirc, un miros pe care îl ador, eu nu beau cafea, dar nu mă satur de mirosul ei aromat, dimineața.

-Eu desculță, prispa casei, și ea prajind un ou de țară, în grădină. Am fost binecuvântată, mi-am cunoscut aproape toți străbunicii, iar astăzi îi port în suflet și în gând în fiecare clipă. Acasă era pentru mine străbunica din partea bunicii materne, cu mâinile ei uscate, dar cu privirea blândă și parul lung și cenușiu, m-a legănat până în ultima ei clipă. Ea m-a învățat să merg desculță, spunea că ea nu se poate obișnui să meargă încălțată, că îi place să simtă cum talpa îi atinge pământul.Aveam cinci ani, mi s-a părut distractiv, iar astăzi mi-aș dori să mai străbat satul la brațul ei, să râdem amândouă, să fim desculțe...

-Trenul, răsăritul de foc și marea. Vara era stabilită, caietul de vacanță, înghețată făra oprire și 18 zile la mare. Îmi amintesc un răsărit de foc pe care l-am văzut din tren în timp ce mergeam la mare. Plecasem seara cu trenul, iar dimineața când m-am trezit, de la fereastra trenului, am văzut peisajul acela pe care mi-l amintesc și astăzi, dupa mai mult de cinsprezece ani. La mare era poate cea mai frumoasă perioadă din an, de cele mai multe ori eu și bunica, noi două și multe amintiri amuzante pe care astăzi le povestim la masa din bucătărie.

-Dovleacul din cuptor. Știam sigur când venea toamna, începeam școala, iar bunicul cocea dovleac în cuptorul de la aragaz. Parfumul acela și gustul de dovleac peste care puneam zahăr, asta înseamnă acasă într-o zi de toamnă. Am repetat de multe ori acestă mică tradiție, mi-am parfumat și eu casa cu miros de toamnă și copilărie.

-Emoții de Crăciun. Cel mai rău mi-a părut atunci când nu am mai simțit cu aceeași intensitate sărbătoarea Crăciunului. Păstrez în suflet acele momente când împodobeam bradul toți, nu era poate cel mai frumos, cel mai corect din punct de vedere cromatic, dar era al nostru, atunci când veneau colindători și tataia le dădea nuci și mere, mirosul de mâncare și de chec, masa lungă din sufragerie pe care eu trebuia să o aranjez, iar asta mi se părea cea mai importantă responsabilitate. Acasă e sărbătoare, acasă e familie.

-Joacă, zâmbet, culoare. Acasă m-am jucat fără oprire, m-am jucat tot ce se putea juca la bloc, lânga bloc, pe bloc. Nu m-am oprit, aveam mai mult de paisprezece ani când încă mă jucam până seara târziu, când mă striga bunica și mereu eu mai stăteam ,,cinci minute, atât, te rog". Aveam colecție de blugi rupți în genuchi pe vremea când nu erau neapărat la modă, știam să joc toate tipurile de elastic, mâncam pâine caldă de la brutăria din colț și beam apă rece, chiar dacă uneori eram transpirată. Astăzi trăiesc, nu am pățit nimic, am mâncat cu mâinile murdare ,,de pe-afară” și săptămânal adoptam câte un pui de cățel pe care îl găseam pe lângă bloc, iar apoi îl spălam în cada din apartamentul bunicilor, iar ei nu cred că știu asta... :)

-Olănești și pateul cald cu brânză ușor sărată.Mi-am petrecut mare parte din copilărie în Olănești, mergeam dimineața la izvoare, iar răcoarea și aerul umed mă făceau să mă trezesc mult mai devreme. Mergeam pe la bazare, mă jucam și alergam pe străzile pavate și mâncam pateu cald cu brânză ușor sărată.

-Nelipsitele codițe. Petreceam mult timp în fața oglinzii, cântam și recitam, o rugam pe bunica să-mi pieptene părul de câteva ori pe zi, spunându-i că ,,eu vreau să devin celebră". Astăzi m-am razgândit, dar nu am renunțat la codițe.

-La o cană cu ceai și o poveste, seara.Mi-a lipsit mult timp, ceaiul, dar mai ales să povestesc cu mama, e micul nostru moment, e clipa în care ne apropiem și devenim cele mai bune prietene, seara la o cană cu ceai, cu miere și un strop de lămâie.

-Stelele, ploaia și ploaia de stele. Oriunde am mers, atunci când ploua, mă simțeam acasă, iar cerul înstelat are același efect asupra mea. Dă-mi o ploaie de stele și acasă va deveni paradisul.O carte de poezii, o fereastră mare, planeta Venus lângă lună, acasă.

,,Este linişte, răcoare, Codrul e de farmec plin - Pe sub teii încă-n floare, - Poezie, sau destin. ”

Majoritatea momentelor descrise sunt din copliărie, din acea perioadă în care aproape tot ceea ce purtam era de culoare ,,roz”, iar caramelele și înghețata de căpșuni erau desertul meu preferat. Nu știu de ce, așa am simțit sau poate așa e omul, strânge zestre, adică momente pe care le aduce mereu în prezent, le transformă în versuri, dar ele rămân pentru suflet același acasă...